Saptamana IX Cafe Wien... in cautarea inspiratiei...

In piata Huet la numarul 14 te intampina de departe Cafe Wien, un loc minunat destinat relaxarii detasarii de lume, de probleme, un loc silentios in care lumea vorbeste in soapte iar luminile sunt palide, un loc care te inspira si te vrajeste in acelasi timp.

De cum am intrat in aceeea seara, n-am ajuns sa dam cativa pasi si cineva ne-a si salutat politicos de dupa bar, am ales in incaperea din spate o masuta micuta de lemn mai retrasa frapati de magia locului si am intrat in atmosfera Vienei. Cafeneaua conserva mitul vienez prin decoratiune de bun gust, mobilier si tablouri frumos pictate cu margini negre, cu veioze instalate pe marginile coltarelor frumos tapitate intr-un rosu aprins, masute mici, podeaua care scartaie la cei mai usori pasi, cu alte cuvinte un loc... in care timpul sta asa dintr-o vreme indepartate plina de miscari de emancipare, imperii in cadere si imparati celebrii.

22 01 2009 ora 20:30 , eu si Karla, fata in fata ne transpunem in povestea Vienei cuprinsa in paginile meniului care tocmai ne-a fost adus. Incaperea e goala cu exceptia nostra si a celor doi domni care nu vorbesc limba romana pe care i-am gasit intr-un alt colt. Atmosfera se completeaza cu un Kompott de mandarine un Apfelstrudel, o limonada si un Sachertorte, in cantitati industriale...(glumesc), dar eram prea plin si orcat as fi vrut sa mananc tot , nu am putut.

Timpul a trecut repede si placut in aceea atmosfera. I-am povestit Karlei despre proiectul numit : prima carte pe care o tot public de ani de zile si nici acum nu sunt profund motivat sa o fac, probabil ma motivez cu un an inainte sa mor, caci e mult mai interesant un succes post mortem :) Si acum revenind la subiect Cafe Wien, cred ca aici o sa imi pun piatra de temelie a cartii caci locul asta are o energie desavarsita, care te inspira profund.

Am mai stat cava timp, palavragind pe seama unor chestii haioase despre Indonezia dupa care am cerut nota de plata. Am fot salutati politicos cand am parasit incaperea iar cafe Wien va ramane mereu o oaza de liniste pentru momentele agitate ale vietii noastre si ori de cate ori o sa ne simtim lipsiti de inspiratie o sa o cautam aici...

cafe wien e unul din locurile mai ascunse ale sibiului ,fiind localizat in curtea liceului brukenthal si a bisericii evanghelice ,in subsolul unei cladiri micute ,tipic nemteasca..
am ales sa ne petrecem seara d joi acolo deoarece de mult am tot pomenit de localul respectiv si trebuia de data asta sa ne facem prezenta si noi .asa ca ne-am trezit coborand scarile si mai apoi asezandu-ne la o masuta din ultima incapere a cafenelei..ca atmosfera sa fie si mai buna pentru acel moment ,la masa de langa stateau doi nemti ce vorbeau in germana in timp ce isi sorbeau berea din halbele mari din fata..era ca si cum acea cafenea ,in care puteai citi o scurta istorie a cafelei sau mai ales a primelor cafenele din viena ,in meniu,se afla undeva departe de orasul nostru est european,pierduta intre miile de stradute nemtesti ,ale unui oras cu o insemnatate istorica mult mai importanta...pacat ca nu mergea muzica (pentru ca eu deja imi imaginam valsuri nemtesti..:))ca probabil as fi inceput sa-i vorbesc ospataritei in germana..
dupa o scurta privire prin meniu ,am ales un tort specialitatea casei -sachertorte- ,o limonada si un espresso,asa ca seara putea incepe..ne-am familiarizat imediat cu incaperea micuta si linistita ,cu gemuletele din fata noastra ,cu semi-intunericul ce s-a facut in momentul in care ospatarita ne-a asezat o lumanare pe masa ,si ea,ingusta,cu tablourile de pe peretele colorat intr-o culoare calda..
in ciuda faptului ca strudelul cu mere comandat de prietenul meu a fost uitat pana in momentul in care i-am amintit noi fetei,io mi-am terminat deliciosul desert ,ascultand firul povestii narate de prietenul meu ,poveste pe care o astept nerabdatoare sa o gasesc tiparita pe paginile albe ale unei carti.evident ca nici gandurile calatoriilor noastre nu au fost uitate nici in seara asta si cred ca o sa le mentionam de fiecare data cand ne intalnim, pana in momentul in care ne urcam intr-un avion cu destinatia stiuta doar de noi..
clienti multi nu prea erau in seara respectiva..pacat..localul ar merita..sau poate am ales noi o seara in care,tinerii obositi leneveau in fata televizorului sau poate sesiunea e de vina..:)in orice caz,discutia ne era intrerupta doar de ospatarita ce mai debarasa cate un pahar sau o farfurie sau schimba scrumiera mica ce era mereu plina de mucuri de tigare..
cand limonada era deja terminata la fel a fost si cu discutia noastra iar noi am hotarat ca e momentul in care ar trebui sa platim nota si sa ne indreptam spre treburile noastre,cum ar fi cursuri imprastiate prin camera inainte de examene..asa ca am traversat icaperile ,in timp ce raspundeam la salutul angajatilor ce stateau langa bar,si am parasit viena pentru a reintra,din nou,pe stradutele vechiului nostru oras , sibiu..

seara de joi ne-a prins inca odata pasii in centrul orasului nostru inghetat ,avand toate puburile si restaurantele deschise pentru ca noi sa ne facem siesta ,insa de data aceasta am ales un loc foarte cunoscut si in acelasi timp foarte populat- redal cafe..am urcat scarile si am ajuns in salonul de fumatori de sus care era insa plin..am asteptat putin totusi pentru ca o nota de plata fusese incasata si persoanele urmau sa plece ,asa ca peste doar cateva minute de stat in picioare-moment in care simteam cum se desgheta fiecare parte a muschilor mei si imi simteam fiecare fir de par din cap cum se incalzea incetul cu incetul- ne-am facut comozi la o masa la care si-a facut imediat aparitia ospatarul nostru .
nu cred ca exista cineva care sa nu fi mers macar o data la faimoasa cofetarie de pe centru pentru a manca o prajitura sau daca nu pentru a bea un suc .tocmai popularitatea asta face ca localul sa fie mai tot timpul plin ,in special de copii,care poate nu au voie de la parinti sa stea mult in oras si nu sunt aceptati inca in cluburi sau tot de astfel de cupluri ce-si prelungesc orele de intalnire de la liceu la redal cafe la o cola..
in seara aceea puteai observa amalgamul de clienti: cupluri adulte ,batrani,copii ce sarbatoreau ziua de nastere,baietii ce etalau fetelor singure de la mese papucii de la puma sau cureaua de la D&G,fete ce sorbeau timp de cateva minute bune din limonada sau sucul lor natural ,asezand tigara dupa tigara in scrumiera de pe masa( chiar am realizat ca sunt tot mai multe fete foarte tinere care fumeaza ,fata de baieti..)deci persoane de toate varstele si de toate categoriile.
am zis hai sa incerc salatele de aici ca auzisem ca sunt bune asa ca am comandat o salata americana cu ton si porumb si alte legume,incepandu-mi masa insa cu un moccacino si o limonada.nu am asteptat dupa nici un produs ,totul fiind adus repede si mancat de mine la fel de repede..mda..trebiue sa recunosc ca atunci cand mancarea este buna chiar o savurez..
in timpul in care am mancat si mai apoi am fumat si noi la fel ca si ceilalti tigare dupa tigare ,o gramada de oameni intrau sau ieseau din local.noi insa ne-am deschis multe din portitele mintii,ale gandurilor si nu mai ieseam usor ..ajunsesem la planuri dintr-acelea de viitor,unele chiar inaccesibile- bine,nimic nu e imposibil,dar,na..-incat simteam cum mai e doar putin si totul se va invarti in jurul nostru, cu noi si doar pentru noi..galagia de acolo si muzica ce se auzea foarte tare, nu ne-a deranjat insa si noi am continuat sa calatorim in locuri indepartate de pe glob unde pote cineva statea chiar in momentul acela la o salata si o limonada cu un prieten ,discutand despre gandurile sale...
prezenta ospatarului ce ne-a debarasat masa m-a facut sa aud din nou ticaitul ceasului meu ce imi dadea de inteles ca deja se facea tarziu si ar cam trebiu sa ajungem si noi pe la casele noastre ,asa ca dupa putine minute nota ne-a fost adusa .am achitat lasand un ciubuc bun pentru tanarul ospatar ce ne- a servit si am coborat scarile dusi de acelasi gand al calatoriilor imaginare, de data asta intr-un taxi cu destinatia stiuta..home sweet home

Saptamana VIII Redal Cafe destinatia Centru

Imi aduc aminte acum cativa ani, cand s-a deschis primul Redal pe Mihai Viteazul ca era un loc atat de minunat, cu oameni care iti zambeau frumos, cu o vitrina care te imbia cu multitudinea de prajituri dar nu in ultimul rand cu accea combinatie de culori calde care te faceau sa visezi . In afara de vechile cofetarii comuniste nu exista nimic in domeniu iar Redalul a reinventat ceva de mult pierdut. Calitatea produselor era punctul lor forte, gustul desavarsit al patiseriei dimineata alaturi de o cafea iti faceau ziua mai buna iar prajiturile si torturile te frapau. Tot acceasi calitate s-a pierdut insa in timp. Dupa ce si-a facut o clientela considerabila observasem ca ingredientele se redusera cantitativ, iar Redalul asa cum era la inceput nu mai era...

Am ales, joia aceasta Redal cafe-centru pentru a ne duce la capat binecunoscutul ritual. Primii pasi... si te intampina o vitrina plina care iti fura privirea, urmatorii pasi si vezi niste scari care te duc departe spre cer, alaturi de o minunata salba de picturi cu flori poleite cu fir de aur, mai urci putin si dai de un mare salon in care muzica house se imbina meticulos cu fumul de tigare. Privesti mai bine in stanga si in dreapta, nu gasesti niciun loc, dar pofta de a manca macar o prajitura trimfa in cele din urma si te pune in postura sa astepti pana se elibereaza o masa. Nu dureaza mult in cele din urma, caci in afara de copii care tin de un suc cateva ore bune, ceilalti oameni par sa se grabeasca mereu iar mesele par sa isi faca rulajul fara macar sa rugineasca. Ne asezam la o masa de patru persoane care tocmai se eliberase, primim meniurile de la un ospatar amabil, in timp ce incepem sa discutam despre o posibila calatorie in Indonezia. :)

Facusem recent un calcul din care reiesea ca poti inchiria un apartament de doua camere cu doar 35 de euro pentru 2 saptamani,mancarea avea sa fie ieftina, nu suntem genul de oameni foarte cheltuitori si mai mult de atat visam la o astfel de calatorie ca fiind una de purificare, in niciun caz una sortita abuzurilor. Ceea ce era cel mai important, nu il pusesem inca la socoteala...." Biletul de avion" scumpul bilet de avion care costa in jur de 1400 de euro cu plcare din Sibiu si care ni se parea destul de costisitor.

Planuri peste planuri, discutii in jurul unei salate americane prin care innotau bucati de ton, idei care zburam printr-o minunata bruscheta al pomodoro, ganduri care se ciocneau de un suc natural de portocale, si de o limonada cu apa plata. Redalul parea sa ne aduca din nou la realitate... caci fluxul de oameni galagiosi care veneau si plecau nu na dadeau pace.

Redal cafe centru este un loc care are o clientela variata, de la copii pana la bunici, oameni de afaceri si tigani, niciodata nu stii langa cine te asezi daca ar avea vreo importanta pentru tine. In rest oameni sunt grabiti cand vin aici...ospatarii sunt tot timpul "in priza", incercand totusi cu zambetul pe buze sa potoleasca nesimtirea si graba unora care au impresia ca doar un batut din palme face sa apara comanda la masa. Factorul derutant de aici este liftul pe care multi nu il vad, si nu isi pot imagina cum de ospatarii stau si se uita la ei , dar si ei la randul lor asteapta de jos comanda.

Am mers in toate punctele Redal din Sibiu, singurul cu ospatari este centrul, celelalte sunt cu autoservire, insa cel mai reusit mi se pare cel din Carrefour, unde accea vitrina face toti banii, cel din aeroport este asemanator dar nu atat de reusit.

Salata si bruscheta dispar de pe masa, in locul lor apare minunata tarta cu zmeura ca o cireasa pe un tort. Reluam discutii aprinse despre tara indepartata care incepe cu "I" si timpul nostru curge lent, haotic pana ne dam seama ca deja e destul de tarziu. Poate intr-o zi o sa ajungem sa scriem direct de acolo dupa ce vom fi vizitat multe multe casute de paie.(si acum o tachinez pe Karla)

Limonada - 5,5lei

Moccaccino - 5 lei

Salata americana - 15 lei

Bruscheta al pomodoro - 5 lei

Tort de zmeura - 4,5 lei

Nectar 2 *4,8 = 9,6

Total: 44,6 lei

Ciubuc: 10 lei



Aspect ****

Servire****

Sapramana VII The Gallery +The Crown Restaurant - Sau salba ghinionului...

Incep printr-un "La multi ani" pe care sunt sigur ca l-ati auzit pana acum de zeci de ori si o sa continui printr-o istorisire despre o jumatate de zi din viata mea, caci restul nu merita efortul...
Ziua de 1 ianuarie n-am rezervat-o pentru noi, fiecare cu casa lui, cu serviciul lui petrecandu-ne timpul cum am stiut mai bine... astfel ca seara de joi s-a transformat de data asta in seara de vineri.
Deci 2 ianuarie 2009. Ar fi trebuit sa gat programul de munca la ora 16: 40, dar intervenind o problema am ramas pana pe la 19 si ceva. Asta a fost... m-am supus chiar daca stomacul meu dadea semne ca nu mai rezista... imi era o foame care imi cutreiera oasele, muschii si o durere asurzitoare incepuse incet incet sa-si faca culcus la mine in cap.
Am asteptat o groaza de timp dupa un taxi, si intr-un final dupa vreo 3 ore intarziere m-am intalnit cu Karla. Tinta noastra din seara resprectiva ar fi trebuit sa fie Amber cafe din Piata Mare, dar fiindu-mi atat de foame si amintindu-mi de delicioasa crema de ciuperci din The Gallery am zis ca facem un popas acolo dupa care ne urmam planurile.
Restaurantul The Gallery, cel despre care scrisesem acum cateva saptamani de bine in sensul servirii si ambiantei desavarsite, isi arata acum cealalta fata a banului. N-am luat acceasi masa de la etaj si am asteptat... si am asteptat... si iar am asteptat. 5 , 10 , 20 si aproape cand se facea o jumatate de ora ospatarita, o fiinta indesata cu niste ochi parca injectati, cu un par prins dezordonat intr-o coada de cal... isi facuse aparitia. Cu un aer de superioritate, ingamfata si cu o privire sictirita si fara sa isi dea catusi de putin silinta in ceea ce face se duse la prima masa de langa scari si luase comanda. Cele doua persoane de acolo venisera inaintea noastra, in total peste 30 de minute in care diva ospatarita nu isi facuse deloc aparitia pe scena.
De obicei nu am destui nervi pentru a suporta nesimtirea unora dar de data asta m-am abtinut si am intrebat-o calm daca ne ia si noua comanda. A raspuns fara sa ne priveasca : Imediat! dupa care a disparut iar. Pe putin au mai trecut inca vreo 10 minute dar nimic... probabil ca am prins-o intr-o toana proasta... azi nu avea chef de munca... deci azi nu puteam manca la faimosul The Gallery o nenorocita crema de ciuperci.
Probabil ca onorabilul patron de la The Gallery nu stie ce i se intampla in ograda, caci daca ar stii cate persoane pleaca de acolo din cauza nesimtirii persoanlului, le-ar trage un sut in fund de ar manca pamantul acestor "ospatarite"- pun intre ghilimele caci sunt doar niste viermi care se cred fluturi. Ne-am ridicat frumos de la masa... ne-am intalnit cu persoanjul negativ cand sa deschidem usa, s-a uitat mirata la noi si m-am abtinut sa nu ii spun cateva... caci nu vreau sa ma cobor la nivelul ei grosier. Nu aveam rost sa ma compic cu accea minunata condica de sugesitii si reclamatii, caci ma gandesc la acele randuri inutile care nu o sa ajunga niciodata acolo unde trebuie.
Cum foamea era mare m-am multumuit ca un boschetar cu o chifla si o bucatica de cascaval de la Bila, pe acolo era drumul nostru. Am deviat de la planul Amber cafe... si am ales tot din cauza foamei Restaurantul The Crown... Era pentru prima data cand calcam aici si ultima...
Ne-am asezat frumos la masa... ospatarul dragut atent la fiecare gest... ne-a lasat meniurile s-a retras gentil. Am cautat ceva vegetarian prin meniu dar slabe sanse... ma gandeam la un bulz ciobanesc fara slanina o portie de legume la gratar si eventual o salata. Ospatarul imbracat in alb se pierduse insa ca o stafie prin frigul din Piata Mica, si nici ca a mai aparut.
O alta asteptare crunta tocmai se instalase la mine in cap... care spulberase orice durere si ma facea sa nu mai vreau sa mananc, scarbit de tot din jur. Karla mai fusese aici, imi placuse de fiecare data servirea, incercase sa scuze personalul dar in van. Eu taxez momentul, iar momentul asta era groznic. Cand am simtit ca era destul m-am ridicat si am plecat. Prea multe de criticat nu am caci nu s-a intamplat nimic... in afara faptului ca nu ne-a fost luata comanda. Restul era frumos, oameni relaxati pe spatarele scaunelor, muzica placuta la o intensitate potrivita... si probabil... fiecare ospatar cu masa lui si atat. Noi am avut ghinionul sa picam un ospatar care a trebuit sa plece ... si noi am ales sa plecam cu promisiunea ca eu nu o sa mai calc aici niciodata...
Scarbit de orice, si cu dorinta de a riposta cazuta si ea la pamant... am mancat o prajitura la Redal Cafe am baut un suc apoi am plecat fiecare spre casele noastre.

Ambianta - nu merita efortul.
Servire - sub orice critica.